Fara titlu
Sep 10th, 2008 by rasuplansu
De ceva vreme tot vroiam sa scriu postul acesta, dar motivele pentru care am intarziat nu sunt asa de importante. Ideea este ca aceasta stire mi-a atras atentia si m-a pus rau de tot pe ganduri.
Traim in era indiferentei, a lucrurilor deja vazute, deja auzite, deja facute. Televiziune, ziar, film, orice ne pregateste pentru mai rau. Traim in perioada in care in orice moarte se cauta descoperirea oricarei bucatele din acea viata scrisa cu sange, pe care o vedem si despre care citim; daca se poate spune asa, se cauta ceva de “poveste”.
Se vorbeste despre ce s-a intamplat si despre ce se va intampla, se spune ca viata isi bate joc si este dura pentru toti si se predau in fata ei. Orice se intampla in orice parte a lumii, orice lucru invariabil si de aceea, se poate spune, normal. Nu se intreaba cum se poate rezolva sau cum se poate evita, deoarece se crede ca este inevitabil sa se intample.
Intr-o lume in care tinerilor le sunt furate visele, sperantele, in care se lovesc de un zid de guma ce doar da impresia ca reusesti sa faci ceva, dar care apoi te respinge inapoi de unde ai pornit. Totul pare inutil… pentru noile generatii, exista doar o nesiguranta in privinta tuturor lucrurilor: locul de munca, studiile, o familie, toate acestea se transforma incet si tot mai des in himere. Nu este o chestiune de politica sau de lucrurile obisnuite care se spun. Este o problema de mentalitate. Traim intr-o perioada in care predomina frica de asumare a unui risc, incetarea de a incerca sa faci ceva de frica unui esec, frica de a nu te ridica la nivelul asteptarilor, frica de a nu fi adaptati la viata.
Toate astea se imprima din pacate asupra valorilor fundamentale, a prieteniei si a dragostei, lucruri adevarate pe care nu este nevoie sa le visezi pentru a le avea. Toate celalte, restul, sunt doar iluzii de moment. Exista frica de a nu mai vedea aceste iluzii ca fiind inevitabile, deoarece daca incepem a avea curajul sa gandim ca pot fi evitate, incepem sa realizam ca suntem cu totii la fel de vinovati. Uneori un gest, o privire, un cuvant, un suras oricat de mic pot schimba acea idee, dar mai ales drumul cretin pe care tinerii de azi merg tot mai repede. Nu este vorba de a controla copiii unde merg, cu cine si cat timp, ci de a-i face sa inteleaga ca asteptarile lor se vor implini daca se implica in crearea lor. Si atunci cand nu se implinesc, acest fapt nu trebuie privit ca o infrangere, trebuie sa fie bucurosi ca macar au incercat, ca nu au fost dominati de frica de a da gres riscand.
Frica este cea care naruie aceasta lume. Daca am incerca sa ii invatam pe tineri sa nu mai aibe frica de esecuri, sa isi invinga aceste bariere ale fricii…
Aici se potrivesc cuvintele lui Jim Morrison: “Dati-mi un vis in care sa traiesc, pentru ca realitatea ma ucide.” si nu stiu cat de bine se potriveste aceasta melodie, dar imi place mult.
No related posts.
Loading ...
Eu nu aş fi chiar atât de pesimistă. Dacă ţi se pare că vremurile în care trăim noi sunt atât de neprielnice gândeşte-te la cele în care au trăit părinţii noştri. În ziua de azi cu puţină iniţiativă lucrurile se rezolvă. Atunci totul era mult mai complicat şi de multe ori planurile erau stricate din faşă de către un sistem care nu îţi dădea voie nici măcar să publici un articol de genul ăsta pe un blog.
pai eu tocmai de initiativa asta vorbesc. ca in ziua de azi sunt prea putini cei care mai sunt dispusi sa aibe initiativa, sa riste. tinerii sunt blazati, nu mai incearca sa evolueze, se complac in situatii ce lor li se par fara iesire.
iniţiativa nu e pentru toată lumea…:)
E normal ca unii să se complacă în ceea ce le este oferit din afară şi să nu îşi dorească nimic alrceva. E foarte modern să crezi că toţi ar trebui să aibă iniţiativă. Eu m-aş simţi copleşită dacă aş trăi într-o lume plină de oameni care au ceva de spus…:)
Aveam 32 de ani in anul de …gratie 1989. Asadar mi-am trait tineretea in teminita comunista, alaturi de ceilalti. Ca a fost ceva contra naturii e clar si evident. Dovada ca acum putem fi liberi, macar in exprimare. Aveam totusi acea libertate interioara de a spune “Da” sau “Nu”. Erau niste repere, care veneau din noi insine. Nu stiu exact ce mecanisme functionau , dar cert este ca puteam sa vad dincolo de stupizenia si hidosenia comunista. Dupa 89 , reperele au inceput sa se amestece, asa ca si …manelele. Valorile au gust de manele. Nu prea discut eu despre subiectele astea , dintr-o fireasca igiena personala. E o forma de egoism, recunosc! Dar sa nu uitam ca daca parintii tinerilor de azi nu prea au timp de copiii lor, exista un liber arbitru care ar trebui sa functioneze la nivel de individ indiferent de varsta. Pe lumea asta se petrec si fapte bune. Nu numai ce auzim sau vedem la jurnalele-necrolog al mai tuturor televiziunilor. Sunt si oameni frumosi si buni care fac ceva pentru ei si pentru cei din jurul lor. Nu stiu cine sunt sau ce interese ii indeamna pe unii de a turna, mai ales in sufletul tinerilor, picaturi cu otrava indoielii… Inca mai sunt sperante….Inca putem sa ne minunam de frumusetea acestei vieti…
@korova: nu spun ca ar trebui sa aibe toti initiativa, dar ma uit in jur si imi dau seama ca majoritatea lucrurilor din tara asta merg asa de prost din cauza lipsei de initiative, in special a tinerilor, care in general nu mai stiu sa se mobilizeze, care nu mai gasesc modele, care sunt lasati in deriva atunci cand ar avea mai mult nevoie de un sfat.
@catia: da, reperele se amesteca si chiar daca exista liberul arbitru, nu ne nastem cu chibzuinta de a sti cum sa-l folosim corect. o oarecare indrumare in alegerile facute si in dezvoltarea simtului critic este necesara.
Draga mea, profesorii, indrumatorii, elitele(cum sa-i mai numesc oare?) au nevoie de un sol apt pentru samanta cea buna…Si in acest punct subiectul devine evantai de alte subiecte. Imi pun o singura intrebare: ce facem fiecare dintre noi cu bucatica de teren care ne-a fost oferita din iubire? Eu nu am spus ca indrumarea e de neglijat , ci doar ca liberul arbitru e din ce in ce mai inghesuit dupa usa….