Reflectii filosofice #1
Oct 22nd, 2009 by rasuplansu
In 28 de ani de viata am invatat macar un lucru, si anume ca povestile nu exista. Relatiile umane pe care literatura si fantezia le vor idilice iar biserica le prezinta ca fiind sfante si indisolubile o iau tot mai mult la vale. Acum o suta, cincizeci, poate chiar treizeci de ani, dinamica lor era mult mai simpla si lineara. Sa fie oare feminismul de vina?
Bunicii mei din partea mamei s-au zarit prima data la hora. Ea avea 16 ani si un sal nou primit cadou de ziua ei. Si-au facut ochi dulci de departe si la final un amic comun a facut cunostinta famiilor. Nu lor, parintilor. Dupa trei zile, la poarta casei strabunicilor mei s-a prezentat bunicul, frumos ca un soare (nu mi-l pot inchipui dar o cred pe bunica pe cuvant) si a inceput curtarea. In prezenta parintilor, stand unul langa altul, fara sa se atinga. Si au trait fericiti pana la adanci batraneti. De fapt pana a murit bunicul.
Parintii mei s-au cunsocut cand mama avea 18 ani. Era ucenica la bunica la coafor. Si bunica s-a gandit ca asa o nora de buna si harnica i-ar trebui ei.
Si dupa o saptamana tata o invita pe mama la un profiterol. Si asa au trait fericiti si multumiti. Cel putin asa sper.
Epoca noastra a aruncat in aer conventiile sociale, schemele ce ii ingradeau pe strabunii nostri, constructiile, suprastructurile, lasandu-ne liberi. Libertate sexuala, libertate de a ne imbraca cum vrem, etc. Numai ca aceasta libertate face frica. Suntem asa de liberi de a ne putea exprima, ca ne este teama sa o facem. Fara frane, fara lanturi.. si atunci? Si suntem intr-adevar liberi, asa cum credem? Sau libertatea noastra este una stupida, fructul unei iluzii create de paginile revistelor glossy?
Astazi totul este al naibii de complicat, mai ales daca treci de un anumit prag in viata. Macar daca ar fi totul cum crede nepotelul meu, pentru care a avea o prietena inseamna ca fetita aceea cu codite blonde te lasa sa o tii de mana in pauza.
Barbati sau femei, toti avem temerile noastre. Cautam persoana potrivita, dar suntem innecati de fobii. Apoi persoana potrivita trebuie sa posede niste trasaturi ca intr-un final nici Superman/Wonderwoman nu ar putea trece examenul: frumos/oasa, inteligent/a, cult/a, trebuie sa citeasca ce ne place si noua, sa gandeasca ca si noi. In afara de celelate 1356 de calitati, desigur. Si asta se intampla, bineinteles, pentru ca dragostea nu vine asa, din senin. Daca vine vreodata.
Si asta este cea mai mare teama.
Teama de a te indragosti si de a pierde controlul. Teama de a-ti pierde libertatea, independenta, spatiul tau propriu si personal. Teama de a nu ajunge precum parintii nostri, in fiecare sambata seara pe canapea la televizor, mai numarand cate un rid sau adormind la filme. Teama de a te arunca cu capul inainte, de a-ti exprima sentimentele. Teama de un refuz, de a-ti aseza inima in mainile cuiva.
Ne umplem viata cu tot felul de lucruri, noutati, must do its, doar pentru a ne ascunde in spatele unei agende pline de biletele: cursuri de japoneza, lectii de dans, mers la sala, clubbing, totul numai sa nu te opresti sa te gandesti, ca iti face rau.









